duminică, 25 noiembrie 2007

Piatra Craiului 23-25 Noiembrie 2007

Data redactarii: 15 Iunie 2009.
Locatia: California

Revin dupa si mai mult de un an, in actiunea treptata de mutare a continutului de pe site-ul vechi pe blog.

Pe scurt; o tura lunga si generoasa in peisaje, abrupturi, soare si ceata, iarba si zapada, gheata, rapel francez, bajbaieli prin noapte pe muchii de abrupturi, etc. Deci, aventura a fost.

Am venit o parte cu masina lui Cristi Chira, ceilalti cu Dinu.

In prima zi am mers impreuna toat agasca pana la Zaplaz, unde ne-am despartit de Dinu, Cristi Chira, Eugen Roman, ramanand in compania lui Mihnea, Lilu, Luci, Serghei; am luat-o marcaj si apoi pe pe nemarcate indicate de Dinu, ghidati de momai, pe un teren divers si accidentat; am urcat ce-am urcat pe vreme buna, am inceput sa dam de ceata rara la inceput, portiuni de catarare usoara, am dat si de zapada inghetata; la un moment dat m-a pus michidutza de-am luat-o aiurea pe o presupusa scurtatura, iar la un moment dat, incercand sa cobor spre cararea pe care au facut-o ceilalti am alunecat si-era sa ma tot duc; noroc ca m-am oprit ca prin minune, neavand nici piolet nici coltari; si-acum am emotii cand ma gandesc ca puteam sa nu ma mai gandesc.

E frumos, inaintam incet pana in creasta pe urmele facute de Mihnea, ne odihnim la refugiul Grind 2, dupa care o luam pe Creasta Sudica inspre locul de intalnire cu trupa 2. Ca prin noroc, gasim calea si coboram din creasta, ajungand sa coboram pe niste brane, sa traversam niste fete de zapada uda / inghetata care-mi lasa si acum transpiratie rece pe spate; trecem ca prin noroc, fara incidente, ajungem la Marele Grohotis pe care il coboram, Lilu gaseste un calcar cu profilul unei cochilii pe el, il pastreaza; ajungem la ditamai pietroiul pe care il escaladam (pe scara metalica), fotografiem si ne intoarcem pe inserat spre corturile lasate la Plaiul Foii. Nu mai stiu daca in prima sau a 2-a seara am mers cu gasca la restaurant unde unii au mancat, unii au baut, iar altii amandoua; cert e ca am adormit fara probleme.





























A 2-a zi devreme ca de obicei, le luam cu totii si da-i la deal; "ce valea ii asta Mircea?", "nush domnu Dinu... ", "Mircea, Mircea ...", iar dupa un timp il bag pe Luci la inaintare. Si tot asa, la deal, pe trasee faine si mai putin periculoase ca in ziua precedenta, ajungem de ne prinde seara la refugiul Cioranga, inca departe de corturi; coboram prin padure, continuam pe intuneric pe coclauri cel putin amenintatoare (cu hauri ce se casca cand in stanga, cand in spate) - cel putin asa le-am perceput la atunci; ajungem sa facem un rapel francez de vreo 18-20m, care initial parea nasol dar care in final mi s-a parut chiar distractiv (ciudate sunt ungherele mintii...), continuam coborarea pe grohotisuri si padure, ajungem la cort si asta ne-a fost; dureri de genunchi destul de pronuntate, la mine si Luci.


















A 3-a zi uzura genunchilor nu m-a lasat sa continui traseu cu gasca, asa ca am stat toata ziua la cort si masina, jucandu-ma cu catelul timid si pufos; Dinu ma incurajeaza, spunandu-mi ca altii mai mari ca mine au patit-o la fel cu genunchii; Piatra nu e un munte cu care sa te joci; confirm.







A fost o iesire spectaculoasa, intr-un munte salbatic, impresionant dar si periculos de subestimat si abordat necorespunzator.

duminică, 30 septembrie 2007

Tura Rodnei 28-30 Septembrie 2007

Data redactarii: 15 Iunie 2009.
Locatia: California

Revin dupa mai mult de un an, in actiunea treptata de mutare a continutului de pe site-ul vechi pe blog.

Una dintre cele mai frumoase ture de pana acum. Calda, luminoasa, colorata; nu ne-a grabit nimeni, am umblat, am stat, am fotografiat exact cand si cat am vrut, intr-o companie placuta, planuita pe viata (rura asta m-a costat un team-building cu colegii de la Arobs - dar a meritat, inzecit).

Plecam dimineata devreme inainte de rasarit, viteza maxima (cat poate saracul EMN) spre munte; spre Apahida, soseaua noua, 3-4 benzi nemarcate, lumini canci; suntem ca pe ocean, fara repere - noroc ca prindem un "iepuras" in fata si ne tinem dupa el (cu greu) pana conditiile de vizibilitate devin normale; ajungem in jur de 7 si ceva in satul Rodna, lasam masina in curte langa o casa faina, la o tanti amabila, si o luam prin sat pe drumul pietruit, dand buna dimineata satenilor, pana trecem pe langa ultimele case si continuam, noi la deal si paraul grabit ('Baia') la vale; aerul e curat, tare, racoros, pana da soarele de dupa culmi si-l incalzeste cu primele raze.


Ajungem langa un izvor si dam in stanga drumului pe langa el, pe un drumeag de care, pe unde in urma cu exact un an calcasem pe aceleasi frumoase meleaguri intr-o componenta mai numeroasa (Catalina, Marlene, Dinu). Dam la deal imbatati de pastelurile toamnei, dublate in efect de lumina potrivita pentru fotografie si drumetie, feriti fiind de astrul tot mai incins, de catre padurea deasa si fosnitoare; oprim din cand in cand sa fotografiem, sa ne tragem sufletul si ne luam avant pentru inca o repriza.



Ca de obicei, cu gura pana la urechi si cu limba pana la genunchi, pe urcare :)


Ti-i draga, draga?



Padurea deasa si colorata ne imbie la fotografiat (am repetat asta suparator de multe ori, dar peisajul era de vis).





Dupa vreo 2 ore de cand urcam iesim din padure, continuam pe dealuri cu peisajul deschizandu-se treptat pana cand ni se dezvaluie Ineul in toata frumusetea, si dupa inca vreo 30 minute, primul picior sudic (varfurile Nedeia-Straja, Laptelui, Rabla, Nedeia Taranului, de la dreapta la stang, sau N->S). Luam o pauza de senvish, fotografiem care mai de care (adica eu, Laura neavand la vremea respectiva SLR, se multumeste sa pozele cu "sapunelul"). Bem ultimele guri de apa, nestiind ca urmatoarele sunt la mai multe ore distanta decat planuiesim; ce s-a intamplat: fiind o toamna destul de secetoasa, izvoarele trecute pe harta in jurul traseului pe care ni l-am facut erau toate secate, apa gasind doar pe inserate - si altceva decat am fi vrut; dar, toate povestite la timpul lor.

Dam de-o muscaritza, dar ii refuzam oferta ispititoare si perversa, de-a zbura nelegitim pe taramurile imaginatiei intoxicate.


Ineul ni se arata, inca destul de departe












Continuam pe potecile cunoscute dinainte si nemarcate, cautand incadrari fotografice cat mai reusite; cu gurile tot mai uscate, facem mai multe incursiuni in padure, fara bagaje, in cautarea licoarei vietii, de fiecare data fara succes; cu moralurile pe panta descendenta, o luam pe panta ascendenta spre vf. Corongis, pe care-l coboram pe partea cealalta la lasarea serii; obositi si insetati, campam si pornim dupa apa; baltile din care intentionam sa bem apa sunt tulburi si intesate cu diverse ganganii mici si dubioase; in final iau decizia (in lipsa de alternativa), umplem canile si incepem sa fierbem apa; o tinem in clocot 5-10 minute, dupa care strecurata printr-un tricou si colorata de o pastila efervescenta, devine cea mai buna de cand ma stiu; continuam cu inca 2-3 cani si relativ satui, ne culcam; sa auzi si sa nu crezi, incepe ploaia!!! Vazand asta, montez o plasa improvizata la punctul inferior al supratentei si o umplem cu apa, pe care o bem cu nesatz; uite ca am mai rezolvat o problema! Bine c-am baut de unde beau si caii :)














A 2-a zi, ceturile fantomatice incepe sa urce treptat spre marile lor amoruri, norii, si ne pornim frumoasa calatorie spre creasta, si pe creasta spre Ineu; soarele nu mai e la fel de generos, aratandu-si sprancenele doar la intervale rare, avand ceata in partea stanga(de nord) a crestei, si vant, dar... suntem rasplatiti de un fenomen optic extraordinar; nu-i cunosc numele, daca are unul, dar e extraordinar de spectaculos; un halo de curcubeu in jurul proiectiei umbrei mele pe fondul ce ceatza; stam cu ochii cascati si-l admiram, fotografiem, si ne despartim cu greu de aparitia neasteptata. Ajungem si campam pe inserat langa Lala Mica, bucurandu-ne de apa curata si din belsug.









A 3-a zi ne trezim inainte soarelui si facem primele fotografii; coboram pentru a face prezentarile: frumosul Lala Mare, frumoasa Laura. Il sorbim din priviri, ne intoarcem la tabara, luam micul dejun si ne pornim spre Valea Blaznei, unde nea Dorel, aceeasi gazda primitoare ca de fiecare data, ne imbie cu supa si carnat cu fasole; ii multumim frumos si o luam la vale spre satul Sant, de unde cu greu (ca de obicei...) prindem ocazie pana in urmatorul sat unde ne lasasem masina; aceeasi tanti de treaba ne invita la masa, dar refuzam politicos; ne strangem catrafusele si-o luam spre casa.














P.S. Am dus cu noi o juma de kil de vin, catalizator pentru o seara romantica, dar neavand apa, am amanat pe cat omeneste posibil consumarea lui, iar in final am cedat; am stors ultima picatura de licoare inainte de urcarea pe Corongis.

Si de-atunci ne e tot dor ...