luni, 10 august 2009

In jurul Ampoitei, 7-9 August 2009

Text: Laura (cu completari de-alea mele)

E vineri, soare şi trecut de 17:00. Asta nu inseamna decât un singur lucru: două zile şi două nopţi la munte. Prognoza meteo favorabila în zona Ampoiţei, unde am hotărât să mergem. Hotărârea a fost destul de grea, înclinând balanţa intre Retezat, unde intentionam să reluăm si completam tura din noiembrie anul trecut - si Trascău, o tură pe dealurile din jurul Ampoiţei, plan mai vechi dar inca nerealizat.

Un gând, totuşi, ne obligă să luăm decizia potrivita. În urmă cu o săptămână, în concediu, hotărâsem să facem, într-un sfârşit, această tură mult dorită, însă nu înaintăm mult cu rucsacii în spate căci, din cauza cădurii excesive de atunci, au inceput sa-mi apara semne ingrijoratoare de hipocalcemie, care ne obligă să ne întoarcem şi să fugim direct la medic.

Aşa că, după numai o săptămână de tratament, luăm hotărârea să ne încercăm norocul pe un munte mai mic şi mai aproape de casă (în caz de ceva ...), deşi Retezatul ne face mereu cu ochiul, oricât de departe ar fi.

Iata-ne parcati la pensiunea „La Mama Luţă” din Ampoita, ne umplem bidoanele cu apă rece şi proaspătă de fântână şi pornim. Soarele îşi retrage încet ultimele raze şi lasă loc astrului nopţii să-şi arate chipul aproape plin.

Ca o pofticioasă ce sunt, mă opresc la fiecare tufă de mure şi dau să culeg tot ce are puţină culoare, când Mircea strigă după mine „Ştii că şi urşilor le plac murele, aşa-i?”, vrând să mă facă să-mi văd de drum. Eu însă, recurg la un şantaj emoţional: îmi colorez buzele cu roşu de mure şi încep să dau graţios din gene. Nici o şansă, Mircea nu se lasă deloc înduplecat, mă prinde "frumos " de rucsac şi-mi arată drumul înainte ("Caramba mujeeer !").
Nu inainte de-a privi cu curiozitate inspre "malul celalalt" al Ampoitei, pe unde vom inchide bucla traseului duminica.

Trecem pe langa Piatra Boului în drum spre locul de campare, iar peisajul din jurul nostru abia că se mai ghiceşte, înaintand în farmecul noptii. Nu ne aprindem frontalele, nu-şi au rostul în acest cadru.
Satele s-au umplut de licurici şi adie acel miros plăcut de seară la ţară care ne umple sufletele de amintiri si nostalgii placute. Amintiri din copilărie cu fete şi băieţi alergând toată ziua desculţi pe pământul din ogradă, stand seara cu toţii cuminţi pe scăunele din lemn, la masa mică şi rotundă, mămăliguţă caldă cu lapte, privind chipurile bunicilor luminate de focul din vatră ... Aş da orice să fiu măcar încă o dată copil! Lăsăm pentru moment nostalgiile şi intrăm uşor în lumea viselor.

A doua zi ne trezim destul de devreme de frica căldurii de cu doua saptamani in urma. Pe drum cerem indicaţii unor localnici şi primim, în schimb, apă proaspătă si pere dulci şi zemoase pe care le halim pe parcurs, iar ca bonus, cateva latraturi din partea dragutilor căţei.
Înaintăm, ne uităm la ceas şi ne mirăm că e mult prea răcoare pentru ora 11:00, ne ridicăm privirile şi zâmbim satisfăcuţi: stratocumuluşii tin cu racoarea. E temperatura perfectă! Preventiv, ne aplicăm un strat de loţiune de soare pe toate părţile expuse ale corpului, nu de-alta, dar am mai păţit-o şi e destul de neplăcut. Acum putem sta liniştiţi la soare în câmpul de flori unde am ajuns şi ne facem de cap cu multitudinea de culori şi zburătoare.

Mii de flori, de toate felurile, în special cicoare. Iubesc cicoarea! E o floare deosebită şi mă miră faptul că nu am auzit pe nimeni, niciodată, pomenind de ea (aviz amatorilor flamanzi de limba latina). Oare pentru că e o floare comună, pe care o vezi în fiecare an, pretutindeni, pe toată perioada sezonului cald? Tocmai de aceea mi-e dragă!

Prin pădure, pe dealuri, suntem numai noi, ce linişte! ... şi insectele, care încep să devină tot mai impertinente şi nesuferite, se lipesc de noi cu zecile, lacome să-nroşească orice zonă descoperită a corpului. Nici chef de fotografiat nu mai avem, ne agităm ca arşi. La picioarele noastre cosaşii, indragostiti lulea, traseaza lasere în toate direcţiile.

Întâlnim trei săteni cu un car cu boi cu care intrăm în vorbă dându-ne indicaţii, din păcate facand parte din cercul criminalilor de păduri. În pauză facem o mică documentare a traseului şi admirăm cu invidie ulii care fac onduleuri graţioase deasupra pădurii. Ne oprim din când în când şi ne imaginăm in viitorul apropiat făcând acest traseu pe biciclete , cel mai probabil când voi avea şi eu una (Mircea "ceva legat de paste si de cai? :-)" ).


Admiram zarile, incercam sa localizam locuri, formatiuni, pe harta


Ne vedem de drum, bucurându-ne de cele câteva raze timide de soare, cand în jurul nostru cerul începe să-şi schimbe hainele în cele de doliu. Deşi tunetele devin tot mai dese, Mircea îmi spune să nu-mi fac griji, norul cel rău probabil ne va ocoli, doar prognoza arăta 8% şanse de precipitaţii (Mircea: "am zis asta la misto, bre"). Tac, încerc să ma conving ca are deptate, dar uitându-mă temător în sus la norul ameninţător îmi dispare orice speranţă, cu atât mai mult cu cât cerul se întunecă tot mai tare. Mai mergem puţin şi simt o picătură pe obraz (Mircea: „nu picură, cred că ţi se pare, poate e caca de porumbel :-)”). Totuşi, îl conving că ar trebui să ne scoatem gecile să le avem la îndemână. Nu-mi termin vorba că tunetele şi fulgerele îşi unesc puterile, parcă chiar deasupra noastră. Şi plouă, plouă, toarnă cu găleata! Ne adăpostim intr-un culoar de faget tanar, Mircea scoate repede nişte saci de gunoi de 60l :) şi un izolir, ne acoperim cât putem rucsacii, ne băgăm picioarele în saci şi ne înghesuim unu-n celălalt ... şi aşteptăm ...

Câteva minute mai devreme Mircea îmi explica cum stă treaba cu tunetele şi fulgerele şi cum îţi dai seama cât de departe e furtuna (tunetul parcurge în circa 3 secunde, 1 km). În câteva secunde toată valea e acoperită de ceaţă şi Zeii încep să se rafuiasca. Stăm cuminti si zgribuliţi, aşteptand să treacă prima furtună la munte din 4 ani de când umblăm impreuna pe poteci ... si-ntru-un final, cand s-a domolit, atipim pentru cateva momente.

După vreo 20 de minute trece răul şi, deşi mai plouă puţin, o luăm din loc. Întâlnim câţiva căluţi care, când ne văd, se apropie de noi curioşi şi cam prea îndrăzneţi ,încât îmi dau puţine emoţii. Vrem să îi lăsăm să-şi vadă de treaba lor aşa că plecăm mai departe lasandu-i cu privirile aţintite asupra noastră.

Privind inapoi, se poate observa in dreapta impresionanta "Piatra Corabia"

S-a racorit şi vremea e numai bună de umblat cu rucsacii în spate, pe care acum stau atârnate gecile la uscat. Urmează o coborâre puţin mai abruptă prin poiana Maguri, după care ne oprim lângă un parau involburat si savuram o mana de alune arse („specialitatea” noastră) şi câteva banane deshidratate.

Un copac ale carui fructe portocalii aduc mult cu cele de Catina.

Gata pauza. Trecem pârâul şi ne izbeşte un miros puternic de balega. Prin noroiul în care am ajuns, inevitabil călcăm şi-„ntrânsele” ceea ce ne face să scoatem printre buze câteva vorbe neortodoxe (in special Mircea :-)) . Pe deal, printre vaci zărim un tânăr plictisit (si cumsecade) căruia îi cerem lămuriri în privinţa traseului. Se alătură nouă fiind în drumul său spre izvor, povestindu-ne cu curaj vânătoresc una alta de spre urşi şi mistreţi, până dam de marcaj.

Ne desparţim de ghidul nostru, dar nu prea mai avem chef să continuăm. Dam de-o poiana primitoare in spatele stancii ... (cu urzici :D) şi decidem să montam tabara, deşi găsim cu greu un loc drept. Am picioarele reci şi m-a luat frigul de la şosetele ude pe care le dau jos şi le pun la uscat pe-un bolovan, in razele apusului. Se lasă încet seara şi fiecare îşi execută sarcina, fapt devenit regula de aur: eu aranjez sacii de dormit şi toate celelalte lucruri în cort şi pregătesc masa + salata, timp în care Mircea ancoreaza cortul si pregăteşte supa caldă cu supliment de paste. Mâncăm pe săturate, eu reuşesc în sfârşit să mă încălzesc şi, din vorbă în vorbă, adormim.


În dimineaţa asta am dormit mai mult şi încercăm să ne grăbim cu masa, cafeaua şi strânsul rucsacilor, deja razele soarelui sunt destul de calde, iar norii cam modeşti. Ne aplicăm încă un strat de cremă protectoare şi pornim la drum.
Cum „cine caută, găseşte”, noi găsim izvorul mult dorit; ne răcorim, umplem biodoanele şi ne îndreptăm spre creastă unde privim cu invidie şi respect spre spectacolul stâncos oferit de Piatra Caprei-Corabia.

Înaintăm pe la marginea pădurii şi ajungem pe Platoul Ciumerna pe care-l traversăm până pe partea nordica, unde ni se dezvăluie zările tot mai mult.:Cheile Galditei, Intregaldei, Piatra Craivei, Piatra Cetii, o mare parte dintre minunatiile Trascaului. Pauză foto. Bineînţeles că respectăm tradiţia nu plecam fara poza de grup, intre incercarile timide de balet. La plecare, căutăm cu privirile Peştera Bisericuţa pe care ne aşteptam să o găsim aici. Uite-o! Dacă nu ştii că e acolo, rişti să treci pe lângă ea fără s-o observi.

Piatra Caprei-Corabia:
Platoul Ciumerna: (Mircea: "suge burta soldat!").

Peştera Bisericuţa (daca nu ma insel ...)

Ne îndreptăm spre pădure unde întâlnim trei baieţi fără bagaje care se îndreaptă spre platou; cu siguranţă vin de la Lacul Iezer. Coborâm puţin prin pădure şi începem să auzim gălăgie, şi nu orice fel, ci harmalaie de manele şi miros de grătare. Strâmbăm din nas, nu vrem să ne întorcem la aglomeraţie si "civilizatie" şi cu atât mai putin la aşa ceva. Iezerul e superb, dar deşi rezervaţie, cei veniţi nu doar că au intrat cu maşinile până lângă apă, dar fac baie fără griji şi poluează sonor, fiecare cu lăutăreasca preferată. Nu e nimeni în uniformă care să-i întrebe de sănătate şi nu îndrăznesc să-mi imaginez ce va rămâne în urma lor.

Le intrăm în cadru. Ei, tolăniţi pe pături lângă maşini sau corturi, cu berea si flechenul la indemana, unsuroşi, soiosi si gatiti in haine lucioase marcile Plima, Niche si Adidos cu 2/4 dungi; noi, cu rucsaci mari şi beţe de trekking, trecem printre ei ca nişte intruşi, cu zecile de ochi aţintiţi asupra noastră.

Pentru că atmosfera de la lac nu e deloc aşa cum ne-am fi dorit, fugim repede din zonă în căutarea unui loc pe placul nostru unde să servim masa de amiaza. Un cadru gen Milka e mai mult decât ne-am putea dori; numai crestele înzăpezite ale Alpilor mai lipsesc în zare ... şi vaca mov :) . Nu că am duce lipsă de văcuţe, sunt multe „familii” în poieniţa în care am ajuns.
Verde oriunde ai privi, vântul îţi mângâie obrajii, iar soarele te face să roşeşti; închizi ochii şi asculţi: plin de viaţă în jur, mii de insecte zumzăie pe la urechile noastre, iar mai jos se aud tălăngile şi câte-un vitel înfometat plangand dupa tzatza. Poftă bună !

Luăm câte-o lingură mare de miere (carburantul lui Mircea), rucsacii sus şi toyotaaa!
Deviem puţin de la traseu dar ne întoarcem pe cel bun şi coborâm mai departe prin padurea răcoroasă. Poate de prea mult soare de peste zi şi de prea bine acum, coborâm mai mult decât trebuie prin pădure şi nuuu, nu vrem să ajungem în sat, nu suntem încă pregătiţi pentru „ţivilizaţie” (cum ar spune Johny), aşa că, întoarcere de 180 şi după puţin urcuş suntem pe drumul cel bun.

Traseul nostru acum e o cărăruie care se îngustează tot mai mult, devenind culoar de faget tanar. Văzând pădurea aşa, încep să-mi dispară gândurile rele cu ursuleţi, dar pentru mai multă linişte sufletească mai suflu din când în când în fluier :D.

E din ce în ce mai cald, iar apa din bidoane e aproape fierbinte, în lipsă de altceva acum, o bem aşa cum este. Vedem două stâne în departare şi începem de pe acum să ne pregătim pentru întâlnirile cu câinii, de obicei nu foarte prietenoşi. Căutăm să mergem cât mai mult pe la umbră, dar se pare că aceasta nu e în traseul nostru; sunt porţiuni de drum unde nici vântul nu mai adie, iar căldura devine greu de suportat, parcă-ţi plezneşte capul. Culegem câteva mere mici pe care le mâncăm cu poftă, dar uite izvorul! E doar un firicel de apă, dar rece şi proaspătă. Bem cu nesaţ, nici nu mai simţim mirosul înţepător de oi din jur. Se pare că traseul nostru a ocolit, cumva, cele două stâne, aşa că putem merge liniştiţi mai departe.

În dreapta noastră se deschid tot mai mult zările, dealurile, crestele, pădurile, casele de vara. Scot repede camera din rucsac şi fac o panoramă de 180 de grade, recapituland traseul consumat. E prea frumos ca să nu stăm in admiratie măcar pentru câteva minute şi, fără să vrem, ne cuprinde un sentiment de tristeţe. Ce poate fi? ... Da, ... este duminică.

Începem coborârea pe drumul de piatră ce coboara in sat, care devine treptat un chin pentru picioarele noastre; ne dăm rucsacii jos şi ne trântim pe marginea drumului întrebandu-ne retoric „Am accepta să ne ia o maşină până jos dacă am avea ocazia?” Nu suntem adepţii acestui stil de coborâre, deşi e partea cea mai neplăcută din orice traseu, însă de data aceasta, răspunsul ar fi fost in unanimitate da.

Însă acea maşină nu a venit, cum nici Făt-Frumos nu vine pe un cal alb oricât l-ai aştepta, (Mircea: "la de-astea-ti sta capu ... :)") drumul e în faţa noastră şi e singurul pe care putem înainta. Pentru 10 minute parcă e mai bine, dar încep să se facă simţite iar durerire de picioare, strângem din dinţi şi mergem mai departe, ajungem noi la maşina cumva. Întâlnim o tanti cu o vacă şi un căţel, care ne spune de minunata apă care „izvorăşte chiar din calcarul ăla mare, e cea mai bună apă din zonă, foarte mulţi oameni din Alba vin cu maşinile până aici numai ca să-şi ia apă în bidoane”.

Mergem şi noi repede la izvor. Acolo, o dubiţă ocupă drumul că abia poţi trece pe lângă ea, iar o femeie face grătare timp în care cei trei bărbaţi beau bere şi stau la poveşti. Ne înghesuim şi noi bidoanele printre berile lor puse la rece şi ne luăm apă proaspătă de Ampoiţa.
Castre romane naturale
Coborâm în sat, pe drum culegem pere dulci şi zemoase, ne oprim la umbra Cooperativei şi ne dăm uşuraţi rucsacii jos. Mircea merge „La Mama Luţă” să aducă maşina, iar eu mă trântesc pe izolir şi-mi scot bocancii; o plăcere groaznic de dureroasă (suna contradictoriu) simt în timp ce-mi masez tălpile. Mircea apare cu "maşina" şi-mi aduce un Pepsi; îmi dau leucoplastul jos de pe tălpi, ne luăm sandalele comode, deschidem telefoanele şi plecăm spre Cluj.

Pe drum ne gândim cu poftă la „pizza de după tură”, sunăm la Ares şi comandăm. Când ajungem acolo, Luci ne asteapta cu masa pusa. S-a lăsat deja bine seara şi ne-ndreptăm spre casă. Inca 5 zile si ne putem continua viata linistiti :)

Partea tehnica a turei, prezentata pe scurt:

TRASEU: Ampoiţa – Piatra Boului – Dl. Macinului – Vf. Pripoarelor – Vf. Bolfii - Dl. Repausului - Vf. Padoşului – Dosu Blidarului – Muchia Mărului – Lazu Mărului – La Prepelicea (poiana pe unde ne-a prins ploaia) – Piatra Porumbeilor – Poiana Măgurii – Dl. Podu Măgurii - Piatra ..... (unde am campat a 2-a noapte) – Platoul Ciumerna – Lacul Iezer – Dl. Ponorei – Vf. Prislopului – Piatra Bulzului – Dl. Mărului – Vf. Popii – Dl. Fierului - Ampoiţa


Aici gasiti fisierul Google Earth care contine track-ul, waypoint-urile (punctele de interes) si harta scanata + suprapusa peste relief.

Încă un sfârşit de săptămână, care aşa cum e -scurt-, noi îl facem să fie de neuitat!

Obosiţi, dar fericiţi!
Laura şi Mircea

Niciun comentariu: