Periplu printre anotimpuri (9 - 11 Aprilie 2010)

Am plecat vineri seara din Cluj cu gândul să campăm pe înserat în satul Intregalde de unde a 2-a zi să înfăptuim un circuit oarecum în jurul satului, pe culmi si văi. Am ajuns să punem cortul pe noapte la marele fix, deoarece incă ancoram cortul când a inceput să picure; și a turnat ... si in pamant, si in noi ... :)

Sâmbătă dimineața, cer inchis cu șanse aparent mici de a se schimba în bine, lucru "încurajat" cu entuziasm și mișto-uri de cei 3 "meteorologi" cu care m-am "înhămat" la tură. Strângem corturile ude, mâncăm bunătăți ramase de la Paști, împachetam tot și plecam spre intersecția cu satul Necrilesti, de unde ne-am propus să începem traseul. Lăsăm mașina în stația de autobuz (care conform afișului nu circulă duminica, deși l-am văzut plin de oameni a 2-a zi :) și stăm, stăm, așteptăm să se oprească ploaia torențială care-a continuat să-mi descurajeze tovarășii de calatorie; deși i-am incurajat și momit cu vreme bună, nu vor nicidecum să pornească la deal pe ploaie; le citez din cugetările unui bun prieten "Muntele este frumos pe vreme bună, fascinant pe vreme rea și furtună", fără nici un rezultat; stăm descurajați vreo 20-30 minute la povești, până când minunea se produce - ploaia se oprește, cerul începe să se lumineze și chiar iese Soarele , Măria Sa !!! Hai copchii, la deal !

Gâfâind pe primele sute de metri de deal, urcăm încălziți de primele raze ale soarelui, în timp ce fantomele pământului, dezlegate de soare, își urmează destinul ascendent către noi existente - revelate pe-nserat.

Facem scurte pauze de ajustare a echipamentului și fotografie, salutând din mers un sătean harnic ajungem într-un punct de belvedere unde facem un scurt popas și admiram Cheile Intregalde, Găldiței și Turcului; cu ocazia asta ne-amintim abrupta coborare pe lângă Cheile Găldiței, dintr-o veche și frumoasă tură-n zonă.

La Soare te poți uita, da la fotograf ba ?!

Mircea: "Salutare și spor la coasă!"; Omul: "Mulțumăsc" ; Ione: "La greblat mă, cum la coasă :)"

Urmăm culmea Diesei, urcând și coborând ușor înspre vf. Măgulicea, mirându-ne la tot pasul de viteza cu care se schimbă vremea la munte și cât de întârziată e natura la doar câteva sute de metri diferența de altitudine față de oraș.

Țopăim ce țopăim printre reprize scurte și energice de ploaie, bucurându-ne de adăpostul căsuțelor moțești părăsite, care transmit, chiar și după atâta timp după ce-au fost abandonate pentru un stil de viață mai ușor la oraș, demnitate ...

La insistențele mele, coborâm în valea de care aveam sa aflu în scurt timp că-mi poartă numele, în loc să urmăm traseul pe curbă de nivel, neștiind că ne așteaptă o surpriză și mai mare decât cea rezervată de vremea schimbătoare. Ca dovadă a sincronizării curioase între destine, se pornește iar ploaia, numai bine cât să ne potrivească întâlnirea cu cei care aveau să ne devină gazde generoase: familia domnului Ștefan (Mircea: "Ziua bună, cum ii zice la locul ăsta unchiule?" Unchiul: "Valea lu' Coman" Mircea: "Ohooo ! Da cum vă cheamă, tot Coman ca pe mine?" Unchiul: "Nu, Ștefan").

Coborâm povestind cu nea Ștefan și ginerică-al lui înspre micul grup de case care populează locul și suntem invitați insistent înauntru "No, musai să intrați la un păhar de jinars"; refuzăm anemic (ca așa am fost învățați de-acasă :) dar dăm curs invitației lătrați de câinele "de -ntors oile" care mai mult se auzea decât se vedea, pe când celălalt (ciobănesc de 8 luni) dimpotrivă, mai mult se vedea decât auzea.

Ajunși în curte, ne ușurăm spinările și intrăm în casa curată și primitoare (desigur, nu suntem lăsați să ne descălțam de-ncălțările-nnoroiate, că "Avem gresie"; nici nu ne așezăm bine că încep să curgă bunătățile spre masă (prin bunăvoința fetei moșului), mai ceva ca la un ospăț împărătesc, pe cuvânt! Caș, ouă roșii, slănină afumată, țuică și cafele !!! Așa de bine nu suntem primiți nici când mergem Acasă, vorba aia ! Ce oameni, ce povești, ce sfaturi !

Ne-nfruptăm pe alese și numai bunul simț ne dă semne c-ar trebui să ne oprim; depănăm amintiri, povești și mai noi și mai vechi, rugând gazda să ne povestească de vremurile de demult; ne povestește pătimaș cât de greu era pe vremea comuniștilor, când trebuia sa dea aprox imativ 20% din tot ce avea la curte (carne, ouă, lapte) despăgubiri de război Rușilor ("Arză-i focu", cum zicea bunicu-meu). Ce ne-a surprins foarte tare (placut), a fost declarația sinceră și senină a moșului: "Să am acum 25 de ani, tot aici aș trăi"; uite un om împăcat cu viața lui, cu bune și rele.

Renunțăm la ciocolate primind drept rasplată bucuria celor doi nepoți cuminți și rușinoși (a se citi bine crescuți) ai casei. Cel mare, de vreo 5-6 ani, reușește să se-abțină a-și incepe cadoul, pe când mezinul cedează într-un final tentației și-l vedem mușcând pofticios din ciocolată.

Dupa al doilea păhar de pălincă (eu și Luci, fetele - precaute - doar au gustat-o) luăm decizia grea de a ne continua călătoria - cu mari păreri de rău, că-i așa de greu să te desparți de oameni cumsecade - nu înainte de a mulțumi frumos și de-a promite solemn că vom reveni cât de curând (la coasă, cum ne-a tot miștocărit nea Ștefan).

O luam la deal (printre alți aburi decât cei de dimineața :) către culmea care ne va călăuzi spre Dealul Geoagiului; facem un popas scurt în vârf și continuăm înca vreo oră până la locul ferit de vânt care ne va caza până dimineață. Punem (încă sub influența prunelor) corturile, grăbiți de cerul tot mai închis- plumburiu, după care cinăm sub protecția ancestrală a focului, întrerupți după nici o jumăte de oră de inevitabila ploaie. Facem din nou șezătoare în cortul nostru, dar nicidecum așa de lungă ca în seara precedentă, după care ne lăsăm pradă somnului.

Dimineața nici nu ies bine din cort că mi se și așează-un fulg pe nas ! Să vezi și să nu crezi ? Ba să crezi, că ninge de-a binelea, și tare ! No, asta da tură plină de surprize ! Urmăm rutina de dimineață, după care ne pornim pe curba de nivel mai departe.

Ajunși în Hârbești, dăm binețe puținilor localnici care s-au "încăpățânat" să rămână la glie, promițând din nou că ne vom întoarce pentru povești pe săturate. Mătușa Victoria "se laudă" cu 9 copii, nea Isidor ne împrospătează rezervele de apă, iar nea Ciulea ne povestește cum din 20-25 de fumuri n-au rămas decât 2-3 (dintre care una fiind cunoscută drept "albastru de Hârbești"). Cu părere de rău trebuie să amânăm vizita celorlalte catune, Iliești, Marinești, Popești.Când lătram, când salivăm

Facem un ultim popas în care savuram amiaza (gem de gutui Ilva și cozonac Rădăuți) după care începem coborârea printre casele din Dealu' Geoagiului, nu fără păreri de rău că vremea (a se citi comoditatea) nu ne permite să vizităm biserica ortodoxă de lemn din 1742; admirăm Cheile Pravului, Cheile Ramețului din departare, schimbăm câteva vorbe cu o localnică ieșită la deal cu văcuțele, mângâiem mieii - norocoși supraviețuitori -, ne delectăm în minunatele triluri ale primăverii și-ncercăm să nu ne lăsăm înghițiți de tot de către glodul uliței principale.

Trilurile primăverii

Pulsul muntelui

Ne bucuram că nu pleacă toți ...

Vechea "Vulcanizare"

Vechiul "Aro"

Aflăm că școala în paragină încă funcționează, având 5 elevi! Coborâm prin livada de pruni scurtând curbele sinuoase ale drumului ce ne duce către "civilizația" careia nu-i ducem dorul, dar fără de care nici nu putem ...

Pe drum întâlnim o tânără familie cu-a lor prințesă de 5 anișori și aflăm bucuroși că și-au cumpărat o casă veche în deal, într-un loc liniștit, pe care au renovat-o, oferindu-le astfel liniștea de care au nevoie la sfârșit de săptămână și în vacanțe. Așa da, nu viloacele lipsite de gust ale grandomanilor. Printr-un joc al sorții, aflu că este fiul lui Boțan (din Boțani), un domn cumsecade care ne-a servit cu țuică proaspătă într-o tura mai veche - ce mică-i lumea ... Tot el ne aduce la cunoștința frumusetile ascunse ale Boțanilor: peștera, pietrele vulcanice cu inserții de cristale, vechea mină și poiana cu narcise din deal. Jurăm să le vizităm, poate chiar în wekendul în care vom merge la Sărbătoarea Narciselor de la Negrileasa. Ne despărțim nu fără a spera că soarta ne va mai întâlni cel puțin încă o dată.

Ciupercărie?
Mulțumiri domnului profesor Silviu Mitrofan și harnicilor elevi ai Școlii Generale nr. 6 din Alba Iulia.

Din puținul rămas nu au rămas prea multe de povestit; am coborât în Modolești, ne-am odihnit în curtea vechii bisericii, am băut câte-o ciocolată caldă la bodega din sat și-am plecat. Și vom reveni.

Clopotul lui Gauss (Laura, Ione, Luci si eu)