Plănuisem tura asta încă de când albul domnea peste toate văile şi culmile cât poţi cuprinde cu privirea şi nu aveam de gând să renunţăm la ea din cauza sumbrelor prognoze meteo. << Cod galben cu ploaie şi vânt cu aspect de furtună! >> Noi plecăm, fie ce-o fi! Preferăm să ne plouă înconjuraţi de verde decât de patru pereţi posomorâţi. Şi dacă am sta în oraş weekend de weekend aşteptând vremea bună, am rugini şi noi şi bicicletele !
Ce-i drept, eu eram cu moralul cam căzut văzând vremea de-afară, dar norocul face ca-n ziua plecării să fie cer curat şi soare cald. Atât îmi trebuia! Restul nu mai conteaza, poate să şi ningă.
Biţele, pregătite! Bagajele, făcute! Chef de pedalat, cât încape!
Ajungem pe-nserat în Întregalde şi campăm în acelaşi loc binecunoscut. A doua zi ne trezim la 6. Cu fruntea încă încreţită şi cu ochii de chinezi, deschidem repede fermoarul cortului privind direct în sus, către lumină. Mai bine nici nu se putea! Cerul e oglindă! Batem 5-u’ şi punem repede primusul în acţiune. Avem nevoie de o trezire rapidă, nu-i timp de pierdut. Mâncăm şi bem cafeaua cât timp scoatem biţele dezasamblate din maşină. Mircea îmi face o demonstraţie de montare a roţilor, curăţare şi ungere a lanţului cu ulei, timp în care, acelaşi căţel negru care apare de fiecare dată (ca într-un scenariu suprarealist), stă cuminte, abia de clipeşte, la câţiva metri de noi, schimbându-şi doar poziţia mai pe stânga, mai pe dreapta, sperând în fiecare clipă la o pomană.
Pornim o dată cu primele raze în timp ce Mircea îmi reaminteşte teoria despre schimbarea vitezelor. Trebuie să precizez că nu am mai urcat pe bicicletă din copilărie, când aveam un Pegas portocaliu cu „2 viteze”: pedalează cât te ţin picioarele că îi pantă, că îi oblu, şi pe loc, iar frâna era la pedală. Înainte de tura asta făcusem doar o ieşire de familiarizare pe dealurile din jurul Tirimiei (obârșia neamului "Mircesc" :-) ) când am făcut pană la ambele roţi după o oră jumate.
Oprim puţin la tanti Valeria să îi înmânăm poza promisă urmând să ne vedem mai pe-nserat la o poveste.
Parcurgem Cheile Găldiței, înaintând pe drumul către Necrileşti; norii se adună la o şezătoare pe albastrul cerului, acoperindu-l în mare măsură, dar soarele reuşeşte din când în când să-şi mai strecoare câte o rază printre ei.
La intrarea în sat ne intâlnim cu 2 matusi cumsecade care s-au pornit, harnice, la capalit cartofi; daca la inceput mai rezervate in conversatie, spre final nu se mai dadeau duse, povesti, povesti, povesti. Numa' bine, imi zic, ca tare ne plac povestile.
În Necrileşti suntem primiţi cu drag de Maria, fiica lui nea Paul, cu lapte proaspăt muls. „ Mmm, lapte adevărat!”, cum obişnuiam să laud laptele de vacă al bunicii pe vremea când încă mai avea o văcuţă în ogradă. Refuzăm, cu mare părere de rău, litrul de lapte dăruit, dar nu avem cum să-l cărăm cu noi, ne-aşteaptă drum lung.
Câteva case mai la deal stă altă „matusa” caruia vrem sa-i daruim
amintirea zilei insorite de Mai. Suntem conduşi de nepotul cel mic, Cătălin; avem poze şi pentru dânsa şi pentru ceilalţi vecini. Ne primeşte cu zâmbetul pe buze, ca prima dată, împreună cu cei doi nepoţi. Nu ne trebuie multe minute să ne simţim de parcă ne-am ştii de-o viaţă, parcă noi am fi nepoţii dânsei. Ne-arată cum se face șlibovița, explicându-ne tot mecanismul, ne spune că „- ... ţuica de mere-i mai bună c-aia de pere sau de prune, da’ doctoru’ zice că nu-i prea sănătoasă.” Copiii aproape că ne trag de mâneci să ne-arate tot ce au prin ogradă: ieduţii, carul, coarnele de cerb şi căprioară „câştigate” la vânătoare, atelierul! ... Atelierul de tâmplărie al bunicului. Doamne, cum mă năpădesc amintirile! E exact ca cel din copilăria mea! Aceeaşi masă, aceleaşi unelte puse cu grijă la locul lor, parcă şi aud sunetul de rindea şi simt mirosul de rumeguş. Îl întreb pe nepotul cel mare, mai mult retoric „- ... şi câte degete are lipsă bunicul tău?”, nu m-aşteptam să-mi răspundă: „- Unu’ ”, dar ca să-l fac să se simtă mai bine, îi spun „- Bunicul meu şi-a tăiat 4 degete de la o mână. Aşa-s tâmplarii”.
Casa moteasca de vanzare, doritorii sa ma contacteze:
Cum n-am mai sta ... dar ne-aşteaptă cale lungă, iar soarelui nu-i prea arde de poveşti. Urcăm pe drumul ce duce la biserică; parcă nu era aşa distrus de ape
când am fost ultima dată, acum e un adevărat exerciţiu de forţă, dar ajungem în cele din urmă în faţa casei unde locuieşte tanti Nistor şi intrăm să dăm bună ziua. Ne primeşte cu drag, zâmbind cu tot chipul şi ne invită în casă să gustăm puţină miere proaspătă. Mă-nfrupt doar eu din dulceaţa şi aromele mierii, Mircea se abţine cu greu uitându-se la mine cu ce poftă mănânc tot din farfurie, din cauza alergiei la polen. Tanti Nistor ne face cunoştinţă „imaginară” cu fiul său, cântăreţ de folclor, prin intermediul unei filmări făcute chiar „- ... aici, pe dealurile ăstea, aici, în spate, în grădină şi lângă grajduri la vaci.”
Plecăm cu gândul - dar fără speranţe prea mari - să nu ne prindă ploaia, căci deja cerul e acoperit de nori. Băgăm repede „la ghiozdan” câte-un sandwich şi hop-ţop din nou pe biciclete.
Vizităm şcoala parasită din Sfârcea unde, parcă pentru a întregi impresia de cadru dezolant și auster - începe serios ploaia şi pare că nu are de gând să se oprească prea curând, aşa că ne adăpostim în staţia de autobuz.
Mircea:
Nu dormi măi, fii atentă la domnu' Vucea ("
Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic.") ! "
Stăm ce stăm, dar parcă ne-am mai și duce; timpul trece şi intră frigul în noi dacă nu ne mişcăm. Atât a fost! Ploaia dă să se-oprească şi luăm bicicletele la plimbare, dar nu pentru mult timp. Ne udăm iar până la piele şi tragem pe dreapta la un grajd, care avea o cămăruţă în mijloc, perfectă pentru adăpost. Nu e nimeni. Lăsăm biciclete afară şi intrăm. E primitor şi cald. Aici vom fi ocrotiţi de ploaie şi vânt. Lăsăm bagajele şi ne schimbăm în haine uscate. Scoatem adidaşii uzi şi ne-nvelim picioarele cu folia de supravieţuire şi aşteptăm ... şi iar aşteptăm ... ne ţine companie un viţel care stă cuminte într-una din încăperile alăturate. Dupa aproximativ o oră, parca ropotul de-afară s-a mai domolit, mai aruncăm o privire afară pe geamul mic şi dăm semnalul verde. Nu am vrea să plecăm fără să mulţumim cumva că am fost primiţi aici. Ne uităm prin bagaj şi lăsăm pe masă un bilet cu mulțumiri, lângă un pachet de biscuiţi.
De unde să știm (de pe hartă !) că în spatele orizontului se află frumoasa valea a Ampoiului, cu-ale sale Corabia si Dâmbău.
Ne continuăm drumul prin iarba udă. Văile sunt acoperite de ceaţă şi e atât de linişte şi de frumos; mai picură puţin, dar ce mai contează, adidaşii noştri orăcăie la fiecare pas.
Începem o coborâre ceva mai abruptă prin padure - şi pe când reuşesc să-mi fac şi eu mai mult curaj, văd un pietroi chiar în faţa mea; vreau să-l ocolesc, dar bicicleta nu m-ascultă şi-l agăţ cu roata din faţă, iar în secunda următoare nu mai văd decât cerul în faţa ochilor. Un „- Aaau!” înfundat şi câteva vânătăi pe picioare şi pe şold şi plec mai departe. Coborâm serpentinele, ajungem în singuraticul sat Valea Mlacilor, trecem apa si continuam.
Intrăm în vorbă cu un sătean răzămat pe gard - care în scurt timp ne invită înăuntru sa ne încălzim puțin. E atât de cald si bine ... Ne servește cu bunătăți locale - caș proaspăt, „ garnitură” de smântână, pâine de casă si carnaț afumat. Am mâncat ca sparţii, dar „obrazul” ne spune să ne abţinem, povestim de toate cele, dar a venit vremea s-o luăm din loc căci ploaia s-a oprit.
Pe când ajungem în Ghioncani avem parte şi de soare, aşa că urcăm până la bisericuţa de pe deal unde adăstam preț de-o oră.
Când ajungem în Întregalde e-nnorat de-a binelea, dar tot ne oprim la tanti Valeria căci am promis. Nici nu-ncepem bine să-i povestim pe unde-am fost şi ce-am păţit că ne şi face pachet de luat la cort: slănină, ceapă şi pâine de casă, că „- ... după atâta efort trăbă să mâncaţi bine!”. Apar şi ceilalţi membrii ai familiei puţin uimiţi de activitatea noastră de peste zi şi tot mai surprinşi când începem să le povestim cam cum ne petrecem noi timpul liber. Se-nserează, iar noi trebuie să ne pregătim adăpostul, aşa că multumim pentru omenie ne luăm rămas bun.
Muzeu in aer liber
Vâltoarea din Ghioncani
Trei generații
A doua zi e plănuită doar pentru plimbare pe Valea lui Coman până la nea’ Ştefan. Au fost atât de primitori cu noi
când i-am cunoscut pentru prima dată, încât ne-am spus că trebuie să le mai facem câte-o vizită din când în când, iar cea de azi o facem doar pentru a le mulţumi pentru felul lor de-a fi.
A plouat toată noaptea, pamântul mustește, dar noi urcăm, orice-ar fi. Pentru asta suntem aici! Am venit pregătiţi ca nişte mici si modești Moş Crăciuni, avem în desagă câte-un kg de făină, mălai, griş, ulei, orez, paste, dulciuri pentru copii şi ce-am mai crezut noi că le-ar prinde bine având în vedere că toate cumpărăturile și le fac din Intregalde, aflat la „doar” 9 km in aval, sau când mai vin copiii in vizita, cu maşina de teren.
Vremea e răcoroasă şi dumul urcă încet. Natura a explodat în verde crud după atâtea ploi, e superb, nu rezistăm să nu ne oprim din când în când să mai facem câte-o poză.
Bagă bagă, Comane !
Când ajungem în sat începe şi ploaia să cadă încet, iar apoi din ce în ce mai grea; numai bine că am ajuns la poartă unde ne-ntâmpină câinii şi tanti Valeria, care ne recunoaşte imediat. Ne invită în bucătărie şi ne serveşte-ndată cu o cană mare de lapte. E singură, nea Ştefan e dus la oraș la sfințirea unei biserici unde oficia fiul dânsului , iar nepoţii sunt si ei acasă la Cugir. Îi oferim darul nostru pe care-l acceptă cu mare drag şi apreciere. Şi uite-aşa ne-ntindem la poveşti de-aproape uităm de noi şi de vremea tot mai urâtă de-afară. Totuşi, dup-o vreme ne luăm inima-n dinţi. Tanti ne bagă repede în rucsac o bucată de caş, ca s-avem ce mânca la cină (nu se lasă înduplecată de refuzurile noastre), urându-ne drum bun puţin îngrijorată că nu suntem îmbrăcaţi cum trebe, pe așa o vreme potrivnică. O liniştim spunându-i că avem gecile de ploaie care ne ţin cald şi pantaloni lungi în rucsaci în caz ca ni se face frig.
„- Doamne-ajută!” şi plecăm.
Pedalăm cât putem de repede căci vântul ne intră până la oase, iar ploaia rece ne murează de tot la picioare. Mircea e cu pantaloni scurţi aşa că ne oprim într-un loc mai ferit ca să se-mbrace şi ne continuăm coborârea. Ne taie însă elanul un jeep care urcă cu viteză şi ne claxonează. Probabil ne iau de nebuni.
Nu ştiu mai cine, dar ştim că nouă începe să ne placă, chiar şi-aşa. Şi mai ales când pe coborâre dăm de apă, multă apă şi bălţi mari. Ce ne gândim noi? Dacă tot suntem muraţi, că mai uzi de-atât nici nu putem fi, de ce să nu ne distrăm puţin?! J. Şi uite-aşa începe joaca! Cât mai multe bălţi cu viteză cât mai mare. Nu cred c-a scăpat vreuna până-n sat. Mircea o ia-nainte, el are tehnică, eu, mereu pregătită cu mâna pe frâne, îmi alunecă roata din spate când în stânga, când în dreapta, îmi sare noroi în faţă de nu mai văd nimic, dar nu mai contează, coborârea pe două roţi e suuuper! J
La intrarea în sat Mircea reuşeşte să sperie un cal (şi pe proprietarul acestuia) din cauza vitezei, dar fără incidente.
Murdari din cap până-n picioare, ca doi dalmațieni, trecem la spălat bicicletele la râu, apoi plecăm spre acasă, lăsând in urmă bizarul căţel negru (cu “căutătură” stranie), laolaltă cu multe amintiri de neuitat.
In drum spre casa, inainte de Poiana Galzii, oprim la o alta "matusa" simpatica, maruntica dar harnicuta, care ne povesteste, mai mult printre lacrimi decat printre zambete, greutatile de-o viata.
Final colorat
Track GPS Google Earth (click pentru download)Cine vrea poate downloada cateva secvente de imagini animate cu noi, pe biciclete, prin noroaie:
Animatia_1Animatia_2Animatia_3Le puteti reda direct cu Firefox sau Chrome, sau cu orice program de vizualizat imagini.
P.S. Adevăru-i că nu aşa îmi închipuiam prima mea tură de MTB ... a fost muuult mai mult !
Foto: Mircea
Text: Laura
Vineri seara campam in satul Jieț unde lasam masina pana duminica iar sambata dimineata la 7:00 pornim in lungul traseu.
Pornim o dată cu primele raze în timp ce Mircea îmi reaminteşte teoria despre schimbarea vitezelor. Trebuie să precizez că nu am mai urcat pe bicicletă din copilărie, când aveam un Pegas portocaliu cu „2 viteze”: pedalează cât te ţin picioarele că îi pantă, că îi oblu, şi pe loc, iar frâna era la pedală. Înainte de tura asta făcusem doar o ieşire de familiarizare pe dealurile din jurul Tirimiei (obârșia neamului "Mircesc" :-) ) când am făcut pană la ambele roţi după o oră jumate.
Oprim puţin la tanti Valeria să îi înmânăm poza promisă urmând să ne vedem mai pe-nserat la o poveste.
Parcurgem Cheile Găldiței, înaintând pe drumul către Necrileşti; norii se adună la o şezătoare pe albastrul cerului, acoperindu-l în mare măsură, dar soarele reuşeşte din când în când să-şi mai strecoare câte o rază printre ei.
La intrarea în sat ne intâlnim cu 2 matusi cumsecade care s-au pornit, harnice, la capalit cartofi; daca la inceput mai rezervate in conversatie, spre final nu se mai dadeau duse, povesti, povesti, povesti. Numa' bine, imi zic, ca tare ne plac povestile.
În Necrileşti suntem primiţi cu drag de Maria, fiica lui nea Paul, cu lapte proaspăt muls. „ Mmm, lapte adevărat!”, cum obişnuiam să laud laptele de vacă al bunicii pe vremea când încă mai avea o văcuţă în ogradă. Refuzăm, cu mare părere de rău, litrul de lapte dăruit, dar nu avem cum să-l cărăm cu noi, ne-aşteaptă drum lung.
Câteva case mai la deal stă altă „matusa” caruia vrem sa-i daruim amintirea zilei insorite de Mai. Suntem conduşi de nepotul cel mic, Cătălin; avem poze şi pentru dânsa şi pentru ceilalţi vecini. Ne primeşte cu zâmbetul pe buze, ca prima dată, împreună cu cei doi nepoţi. Nu ne trebuie multe minute să ne simţim de parcă ne-am ştii de-o viaţă, parcă noi am fi nepoţii dânsei. Ne-arată cum se face șlibovița, explicându-ne tot mecanismul, ne spune că „- ... ţuica de mere-i mai bună c-aia de pere sau de prune, da’ doctoru’ zice că nu-i prea sănătoasă.” Copiii aproape că ne trag de mâneci să ne-arate tot ce au prin ogradă: ieduţii, carul, coarnele de cerb şi căprioară „câştigate” la vânătoare, atelierul! ... Atelierul de tâmplărie al bunicului. Doamne, cum mă năpădesc amintirile! E exact ca cel din copilăria mea! Aceeaşi masă, aceleaşi unelte puse cu grijă la locul lor, parcă şi aud sunetul de rindea şi simt mirosul de rumeguş. Îl întreb pe nepotul cel mare, mai mult retoric „- ... şi câte degete are lipsă bunicul tău?”, nu m-aşteptam să-mi răspundă: „- Unu’ ”, dar ca să-l fac să se simtă mai bine, îi spun „- Bunicul meu şi-a tăiat 4 degete de la o mână. Aşa-s tâmplarii”.
Casa moteasca de vanzare, doritorii sa ma contacteze:
Cum n-am mai sta ... dar ne-aşteaptă cale lungă, iar soarelui nu-i prea arde de poveşti. Urcăm pe drumul ce duce la biserică; parcă nu era aşa distrus de ape când am fost ultima dată, acum e un adevărat exerciţiu de forţă, dar ajungem în cele din urmă în faţa casei unde locuieşte tanti Nistor şi intrăm să dăm bună ziua. Ne primeşte cu drag, zâmbind cu tot chipul şi ne invită în casă să gustăm puţină miere proaspătă. Mă-nfrupt doar eu din dulceaţa şi aromele mierii, Mircea se abţine cu greu uitându-se la mine cu ce poftă mănânc tot din farfurie, din cauza alergiei la polen. Tanti Nistor ne face cunoştinţă „imaginară” cu fiul său, cântăreţ de folclor, prin intermediul unei filmări făcute chiar „- ... aici, pe dealurile ăstea, aici, în spate, în grădină şi lângă grajduri la vaci.”
Plecăm cu gândul - dar fără speranţe prea mari - să nu ne prindă ploaia, căci deja cerul e acoperit de nori. Băgăm repede „la ghiozdan” câte-un sandwich şi hop-ţop din nou pe biciclete.
Vizităm şcoala parasită din Sfârcea unde, parcă pentru a întregi impresia de cadru dezolant și auster - începe serios ploaia şi pare că nu are de gând să se oprească prea curând, aşa că ne adăpostim în staţia de autobuz.
Mircea: Nu dormi măi, fii atentă la domnu' Vucea ("Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic.") ! "
Stăm ce stăm, dar parcă ne-am mai și duce; timpul trece şi intră frigul în noi dacă nu ne mişcăm. Atât a fost! Ploaia dă să se-oprească şi luăm bicicletele la plimbare, dar nu pentru mult timp. Ne udăm iar până la piele şi tragem pe dreapta la un grajd, care avea o cămăruţă în mijloc, perfectă pentru adăpost. Nu e nimeni. Lăsăm biciclete afară şi intrăm. E primitor şi cald. Aici vom fi ocrotiţi de ploaie şi vânt. Lăsăm bagajele şi ne schimbăm în haine uscate. Scoatem adidaşii uzi şi ne-nvelim picioarele cu folia de supravieţuire şi aşteptăm ... şi iar aşteptăm ... ne ţine companie un viţel care stă cuminte într-una din încăperile alăturate. Dupa aproximativ o oră, parca ropotul de-afară s-a mai domolit, mai aruncăm o privire afară pe geamul mic şi dăm semnalul verde. Nu am vrea să plecăm fără să mulţumim cumva că am fost primiţi aici. Ne uităm prin bagaj şi lăsăm pe masă un bilet cu mulțumiri, lângă un pachet de biscuiţi.
De unde să știm (de pe hartă !) că în spatele orizontului se află frumoasa valea a Ampoiului, cu-ale sale Corabia si Dâmbău.
Ne continuăm drumul prin iarba udă. Văile sunt acoperite de ceaţă şi e atât de linişte şi de frumos; mai picură puţin, dar ce mai contează, adidaşii noştri orăcăie la fiecare pas.
Începem o coborâre ceva mai abruptă prin padure - şi pe când reuşesc să-mi fac şi eu mai mult curaj, văd un pietroi chiar în faţa mea; vreau să-l ocolesc, dar bicicleta nu m-ascultă şi-l agăţ cu roata din faţă, iar în secunda următoare nu mai văd decât cerul în faţa ochilor. Un „- Aaau!” înfundat şi câteva vânătăi pe picioare şi pe şold şi plec mai departe. Coborâm serpentinele, ajungem în singuraticul sat Valea Mlacilor, trecem apa si continuam.
Intrăm în vorbă cu un sătean răzămat pe gard - care în scurt timp ne invită înăuntru sa ne încălzim puțin. E atât de cald si bine ... Ne servește cu bunătăți locale - caș proaspăt, „ garnitură” de smântână, pâine de casă si carnaț afumat. Am mâncat ca sparţii, dar „obrazul” ne spune să ne abţinem, povestim de toate cele, dar a venit vremea s-o luăm din loc căci ploaia s-a oprit.
Când ajungem în Întregalde e-nnorat de-a binelea, dar tot ne oprim la tanti Valeria căci am promis. Nici nu-ncepem bine să-i povestim pe unde-am fost şi ce-am păţit că ne şi face pachet de luat la cort: slănină, ceapă şi pâine de casă, că „- ... după atâta efort trăbă să mâncaţi bine!”. Apar şi ceilalţi membrii ai familiei puţin uimiţi de activitatea noastră de peste zi şi tot mai surprinşi când începem să le povestim cam cum ne petrecem noi timpul liber. Se-nserează, iar noi trebuie să ne pregătim adăpostul, aşa că multumim pentru omenie ne luăm rămas bun.
Muzeu in aer liber
Vâltoarea din Ghioncani
Trei generații
A doua zi e plănuită doar pentru plimbare pe Valea lui Coman până la nea’ Ştefan. Au fost atât de primitori cu noi când i-am cunoscut pentru prima dată, încât ne-am spus că trebuie să le mai facem câte-o vizită din când în când, iar cea de azi o facem doar pentru a le mulţumi pentru felul lor de-a fi.
Bagă bagă, Comane !
Când ajungem în sat începe şi ploaia să cadă încet, iar apoi din ce în ce mai grea; numai bine că am ajuns la poartă unde ne-ntâmpină câinii şi tanti Valeria, care ne recunoaşte imediat. Ne invită în bucătărie şi ne serveşte-ndată cu o cană mare de lapte. E singură, nea Ştefan e dus la oraș la sfințirea unei biserici unde oficia fiul dânsului , iar nepoţii sunt si ei acasă la Cugir. Îi oferim darul nostru pe care-l acceptă cu mare drag şi apreciere. Şi uite-aşa ne-ntindem la poveşti de-aproape uităm de noi şi de vremea tot mai urâtă de-afară. Totuşi, dup-o vreme ne luăm inima-n dinţi. Tanti ne bagă repede în rucsac o bucată de caş, ca s-avem ce mânca la cină (nu se lasă înduplecată de refuzurile noastre), urându-ne drum bun puţin îngrijorată că nu suntem îmbrăcaţi cum trebe, pe așa o vreme potrivnică. O liniştim spunându-i că avem gecile de ploaie care ne ţin cald şi pantaloni lungi în rucsaci în caz ca ni se face frig.
Pedalăm cât putem de repede căci vântul ne intră până la oase, iar ploaia rece ne murează de tot la picioare. Mircea e cu pantaloni scurţi aşa că ne oprim într-un loc mai ferit ca să se-mbrace şi ne continuăm coborârea. Ne taie însă elanul un jeep care urcă cu viteză şi ne claxonează. Probabil ne iau de nebuni.
Final colorat
Track GPS Google Earth (click pentru download)
.jpg)
