Mircea Coman: mai 2009

Vineri: ne-mbarcăm în Dacie cu toate cele trebuincioase pentru o tură de o zi şi câteva bagaje în plus: trei undiţe, o găletuţă, două cutii, una cu râme şi una cu viermişori (cucotz) şi multe alte chestii colorate cu miros ciudat care să îmbie peştii să muşte. Mâine facem tură de o zi prin Cheile Cetii (Băile Romane), siar duminică vrem să sărbătorim 1 Iunie mai repede, din anumite motive, mergând la pescuit. Nu comentez nimic, fiind Ziua Copilului, iar eu, nou învăţăcel în ale pescuitului, îmi intru repede în rol şi aştept cuminte „ziua mea”.

Ajunşi în satul Cetea mergem până la ieşirea din sat şi oprim maşina în dreptul ultimei case. Salutăm şi intrăm în vorbă cu domnul cu părul nins de pe partea cealaltă a gardului. Lăsăm maşina în faţa curţii, punem momelile la răcoare (sub masina), spunem „noapte bună” domnului şi mergem în căutarea unui loc bun de dormit. Am găsit un loc perfect unde să ne instalăm căsuţa: un loc drept, lângă pârâu, înconjurat de copaci, cu vedere la cerul înstelat printre crengile lor. Vrem să adormim cu imaginea asta, aşa că nu mai punem supratenta, închidem numai plasa de ţânţari şi ne lăsăm legănaţi de valurile viselor (Mircea: „ şi de plouă, nu intră apa, că-i North Face, măi !”) ... până când simt picuri de apă pe obraz şi nu cred că mă visam pe barcă în largul mării. Până mă dezmeticesc Mircea e deja afară ancorând în câteva cuie acoperişul ce avea să ne protejeze de ploaie.

Dimineaţa suntem treziţi de caldura soarelui şi un zgomot de ... drujbă... Luăm micul dejun şi cafeau/ceaiul de dimineaţă şi ne strângem lucrurile înjurând printre buze criminalul de pădure.

Ne întoarcem la maşină unde ne împărţim bagajul în rucsaci mici şi plecăm. O luăm spre stânga, dar nu ajungem foarte departe pentru că minunăţiile naturii sunt peste tot: maci, salcâmi, mii de flori colorate şi parfumate, peisaje ce ştim că vor rămâne în sufletele noastre intacte, aşa cum le-am simţit atunci, dar care merită imortalizate şi pe senzor, de dragul artei pe care amândoi o iubim. Asa ca ... LA ATAAC !!!

Continuăm la fel cum am plecat, uitând minute bune unul de celălalt, ocupaţi fiecare cu subiecţii lui de fotografiat.

Ajungem într-o mică poieniţă plină cu flori violet. Şi cum unde sunt flori sunt şi insecte, ne punem pe „fugărit” care mai de care un fluture, o albină, un cosaş, un greier, gandaci de tot felul, tot ce prindem că nu se mişcă pentru câteva fractiuni de secunda de focalizare.

După ceva timp ne dăm seama că am stat cam mult şi deşi nu ne dăm plecaţi, observăm în depărtare, pe o culme, un covor imens de alte flori violet şi o luăm ţintă într-acolo. Ne pierdem, la propriu şi la figurat, printre minunatele flori până ne amintim că ţinta noastră din această aventură fotografică sunt Cheile Cetii, iar seara trebuie să ne întoarcem la cort. Nu stăm mult, deşi am vrea, şi ne întoarcem pe traseul nostru iniţial.

Piatra Bulzului in prim plan si in departare, abia vizibila, Piatra Craivei, vizitate cu un an in urma (foto gasiti aici).

Mai o fotografie, mai o exclamaţie de fericire, înaintăm şi ne întâlnim cu un baci ciung cu-ale sale capre. Facem cunoştinţă şi cu viteazul căţel care se asigură că ne ţine la distanţă, până intrăm în vorbă cu baciul şi se linişteşte.

Amintindu-mi de poveştile din copilărie, îl ascultăm pe baci cum ne atenţionează de râsul (Lynx Lynx) din pădurea de mai jos, pe care l-a văzut “stand acolo, pe stâncă” şi “care te atacă pe la spate dacă nu eşti atent”, de lupul alb (probabil Colţ Alb) care le mai face câte-o “vizită” la capre sau la oi, hiene şi alte sălbăticiuni.

Înainte să ne vedem de drum, baciul ne aminteşte încă o dată şi de acele 30 de monezi de argint şi bijuteriile bunicului său, pe care le-a văzut când era mic, de cerceii de aur frumoşi pe care sora dânsului i le-a vândut, etc. Poveşti înflorite mai ceva ca dealurile din jur, care mai de care, demne de-un pescar, de pana si Vrajitorul din Oz s-ar minuna de ele :))

Pregătiţi să ne luptăm cu lupul alb şi să ne trezim cu râsul în spate, riscăm şi intrăm în pădure.

Nu mergem mult şi ne întâlnim cu un alt baci, venit cu vacile la păscut. Salutăm, cu ceva reţinere de data aceasta. Tot vorbind cu dânsul despre istoria locurilor, ne dăm seama că am nimerit mai bine, cât despre animale, aflăm că sunt doar lupi în zonă.

Cum nu ne grăbim foarte tare, ne întindem la poveşti despre războaie, sclavia sub unguri, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, timpuri de mult apuse care au lăsat cicatrici adânci în sufletul său obosit, apăsat de ani. (Mircea: “Mai poţi umbla pe dealuri uncheaşule?”, “Apoi nu prea, domnule dragă ...”).

Coborâm puţin împreună, ne explică pe unde să o luăm prin pădure, iar la despărţire îi ofer nişte biscuiţi ştiind că bunicilor le plac dulciurile. Serveşte câţiva şi-i pune în buzunarul hainei. Are “un nepoţel mic, jos în Răicani, la care îi plac.”

La despartire ne roaga ca, in cazul in care ii vedem vacile ratacite prin padure, sa-l strigam; dam de ele langa parau, pazite de-un tauras tanar si, dupa privire, pus pe fapte mari, incat decidem sa-l ocolim :)

Ajungem şi la spectaculoasele Chei încălzite de soare. Nu ne abtinem şi ne cocoţăm puţin ca să vedem peisajul de sus. E atât de frumos, incat hotărâm să luăm masa la înălţime.

La coborâre trecem pe la cascada din Chei, iar apoi ne îndreptăm spre maşină. Ne dăm seama că ne-am cam “prăjit” de la soare şi ne schimbăm planul: nu mai înnoptăm aici, mergem spre casă să ne tratăm umerii, braţele, picioarele, spatele şi să ne schimbăm hainele cu ceva care să ne protejeze mai bine, iar dimineaţă plecăm direct spre Mărtineşti la pescuit.

Privind din cand in cand cu dor inapoi catre Chei, ajungem la maşină unde domnul cărunt (Oţoi Ştefan) ne primeşte în ogradă să gustăm vinul şi să mâncăm nuci, foarte atent selectate, din producţia proprie.

Curtea e mare, înierbată şi foarte îngrijită, ca de mâna unei femei, totul e pus în ordine la locul lui. Din curte se vede, după o portiţă, grădina de legume şi fântâna de unde ne-am luat apă proaspătă. O atmosferă plăcută care ne ţine locului.

Aşezăm masa la umbră şi printre poveşti şi glume ne dăm seama că nu am făcut prezentările..., acum că ne cunoaştem mai bine facem schimb de adrese poştale şi îi promitem că va ştii de noi curând. Glumeţ şi talentat în de-ale rimei, nea Ioan e foarte optimist şi zâmbăreţ chiar dacă problemele vieţii nu l-au ocolit.

Pe picior de plecare, o cunoaştem şi pe sora dânsului, care stă peste drum, la câteva case departare şi nu ieşim pe poartă fără să cumpărăm 1kg de nuci şi 2 de vin.
Ne luăm „la revedere” cu părere de rău că timpul zboară atât de repede, dar vom reveni să revedem aceste meleaguri şi, cu siguranţă, pe nea Ioan.